Across the universe

Despre prietenie fără scuze. Fără penibil, nelalocul său, dubii, îndoieli.

Despre sinceritate şi bunătate. Despre suişuri şi coborâşuri. Mai ţii minte vara asta când abia te întorseseşi? Credeam că pierdusem ceva. Dar timpul funcţionează ca prin magie, mai ales atunci când e dat să fie într-un anume fel.

Despre răs şi plâns. Despre lacrimi şi dulce sarcasm. Despre momente potrivite, telepatie şi priviri cu subînţeles.

Despre un telefon care sună exact când ţi-ai dori.

Despre povestea asta frumoasă numită viaţă.

Momentul ăsta e despre tine, draga mea. Lumea mea zice stop şi pământul îţi zâmbeşte, că aşa l-am rugat eu.

Across the universe.

Din nou

Restaurantul se numeşte "Ole" şi melodia sună franţuzeşte: "Petite Marie" - Francis Cabrel. Şi aburul din ciocolata caldă îmi inundă vederea, iar cana mă încălzeşte ca o prietenă bună. Da, chiar şi în Egipt e frig. Nu mai e cum ştiai tu demult, bunico.

Şi dăm iar play la melodie. Poţi da şi tu play, să o ascultăm împreună. Uite-aşa :)

Mi-e bine tare. Zilele astea am mai învăţat câte ceva despre prietenie, oameni şi moi. Construim încredere, nu ne grăbim şi nu planificăm. Acceptăm ce e în natura noastră, acceptăm ce ne face să fim fiecare câte un "eu". În jurul meu oamenii mănâncă, vorbesc, râd, fumează - câh. Dar în mine e linişte, doar eu şi Petite Marie. Uneori nici eu, doar ea.

Azi am comandat aici o supă de fructe de mare. Am mâncat o supă de roşii. Poveste lungă, dar încă o dată văd ce bine poţi să te simţi chiar şi singur, doar făcând exact ce simţi la un moment dat. Clar nu mă încadrez în tipare, am învăţat să accept asta. Prima oară am avut gândul ăsta prin liceu. Atunci o vedeam ca pe o mare povară, acum mi-e bine. Atâta comparaţie cu alţii, atâta luptă, atâtea judecăţi. Dacă am reuşi să lăsăm uneori competiţia la o parte, dacă am reuşi asta măcar din când în când...lumea ar fi un loc mai pur, mai curat, mai blând şi plin. Plin cu esenţă, nu cu spaţiu ocupat.

Play. Iarăşi. Ce dor îmi era de diacritice :)

Egiptul ăsta în care mă aflu de aproape 3 luni nu îmi mai e străin. Şi asta nu pentru că m-am obişnuit, deşi s-a întâmplat şi asta, ci pentru că am aflat şi mi-e clar acum, că lumea e compusă din oameni peste tot, oameni rebeli, frumoşi, trişti, supăraţi, calmi, calzi, răutăcioşi, aroganţi, mici, mari.

Norocul meu cel mai mare şi bucuria cea mai mare? Îmbrăţişez zilnic cel puţin un copil.

Azi toamna mea de acasă a venit în vizită aici în Alexandria. Stăm la o ciocolată caldă, îmi era dor de ea.

Să îţi aminteşti să păstrezi bine momentele de linişte şi căldura.

Play.

Uneori

Aseară mergeam zâmbind spre casă, era seara târziu.

La scara de lângă, pe treptele laterale, dormea un sărac, un tânăr. Era învelit cu niste folii dintr-un fel de plastic. Învelit e mult spus, acoperit e mai potrivit.

M-am gândit să urc şi să îi aduc o pătură. M-am luat cu altele şi am zis că poate îi duc mâine.

fast forward ------

Astăzi mă întorceam acasă, tot târziu. Ascultam bring me the disco king.

Pe treptele de lângă bloc, doar foliile. Tânărul sărac nu mai era.

Uneori e pur şi simplu prea târziu.

Have you ever?

Mergeam prin "jungla de asfalt". Uneori chiar mă simt ca un animal speriat care nu înţelege ce e cu tot zgomotul, toată forfota, toată căldura care iese aburind din trotuarul topit. Nu înţelege cum doi inşi se pot bate efectiv într-o intersecţie de la o amărâtă de prioritate. Un animăluţ care încearcă să fugă la umbra primului copac verde pe care îl găseşte.

Sunt genul de om care îmbrăţişează copacii şi zâmbeşte razelor de soare. Şi ador să simt pământul, iarba, chiar nisipul, cât mai aproape de mine.

Şi mergeam deci. Iar undeva de sus în jos mă privea un panou imens, "billboard" cred că se numeşte. Cu litere mari, negre, vulgare aproape, scria neruşinat: "Deschide şi savurează fericirea!" Poftim?! Nu e de ajuns că ne scriem pe calendar şi pe telefon "Azi eşti fericit!", "Zâmbeste!", nu e de ajuns că ne bucurăm excesiv pentru un ban în plus, că ne măsurăm fericirea în minute, că numărăm zilele până la un concediu amărât care ar trebui să ne aducă multaşteptatul extaz?

Mă feresc să afirm că ştiu ce e fericirea, nu îmi doresc să îmi sară realiştii, pesimiştii, optimiştii sau scepticii în cap. E de ajuns că m-am întâlnit cu billboardul acela agresiv. Însă. Refuz să închid fericirea într-o sticlă de suc. Refuz să o induc prin gândire pozitivă. Refuz vehement să o măsor, cântăresc, cuantific sau cumpăr.

Sfat pentru mine, că pentru alţii nu am niciunul: mergi prin pădure, gustă un fruct proaspăt cules, priveşte cerul în loc de asfalt, zâmbeşte oamenilor frumoşi, laudă-i, respectă-i, fii sincer cu tine şi cu ceilalţi. Crede.

Fericirea e extrem de personală. Împărtăşită e însutit mai valoroasă. Dar primul pas e personal, tu cu tine.

Lasă-te fericit!

Frumuseţea din celălalt

Am observat că e foarte la modă să critici, să faci mişto, să vezi greşelile celorlalţi şi să judeci cu atâta lejeritate.

Când se lasă tăcerea peste un dialog, e simplu să faci o glumă, să piperezi cu o ironie. Se destinde atmosfera sau ceva de genul ăsta, nu? Observ din ce în ce mai des asta, cum ne urâţim unii pe alţii şi aproape că nici nu ne mai vedem cu adevărat.

Poate e momentul să ne oprim următoarea dată când ne vine să criticăm sau să râdem de celălalt. Atâta tot încercăm să ne schimbăm unii pe alţii, că uităm să ne apreciem unii pe alţii.

Văd oameni frumoşi zilnic, am să le-o spun mai des. Şi următoarea critică am să o schimb într-un compliment. Este atât de mult calm, curaj, valoare, frumuseţe în cei din jur, încât e pur şi simplu pierdere de vreme să stăm să vedem urâtul din ei.

Azi am cunoscut un om frumos.

Wrong impression

Cum îţi dai seama că ce faci e greşit?
Simţi.
Ai tendinţa să ascunzi lucrul ăla.
Te simţi foarte vulnerabil în timpul.
Regreţi după.

song by: Natalie Imbruglia

Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.

Poate cea mai de preţ lecţie pe care o vom învăţa vreodată e aceea a blândeţii.
Ador cuvântul acesta. Exprimă atâta iubire şi atâta înţelepciune liniştită a bătrânului trecut prin toate.

Da. În loc să fim egoişti, răutăcioşi, plini de regrete sau ranchiună, va trebui să învăţăm să fim blânzi cu noi şi cu ceilalţi, să învăţăm să iubim în loc să aratăm cu degetul, să oferim libertate în loc de cuşti, aripi în loc de greutăţi. Zic va trebui pentru că într-o astfel de lume mi-ar plăcea sa trăiesc, să cresc copii, să sărbătoresc.

Simt că demult nu îmi mai găsesc cuvintele să scriu enormitatea de lucruri pe care le simt, pe care le trăiesc, pe care le aflu şi le gândesc cu fiecare zi. Îmi vreau cuvintele înapoi :)

Primul cuvânt pus la colecţie: blând

Din nou

Un post mai vechi. Imi doresc sa regasesc copilasul asta, acum mi-e dor de el mult de tot.

Once

A fost odata ca niciodata un copilas cu ochii verzi. Si mergea prin lume, uitandu-se la oamenii din jur, minunandu-se si razand la ei cu ochisorii verzi sclipitori.
Si copilasul asta a vazut tari indepartate, a simtit lucruri pe care nu credea ca le va simti vreodata, a fost curajos si las uneori, a incercat tot timpul sa nu raneasca pe nimeni. Sincer, se aude ca nu i-a iesit intotdeauna.
Era un copilas care visa sa zboare intr-o zi, care visa sa schimbe lumea intr-un mod idealist si foarte putin concret. Vroia sa faca "ceva maret".
Vroia sa i se taie rasuflarea macar o data pe zi.
Ochii astia verzi au intalnit alte perechi de ochi, alti copilasi zburdalnici de care s-a atasat, pentru ca asa e el, se ataseaza usor, desi nu pare deloc sa fie asa. S-a atasat de niste copilasi care il iubesc la randul lor, dar a facut greseala sa se ataseze si de copilasi care nu erau pentru el. A trecut si peste asta, pentru ca are un suflet puternic, asa i s-a zis. El nu stie ce inseamna asta neaparat, dar zambeste cu ochisorii lui verzi de fiecare data cand aude ceva asa frumos.

Copilasul asta sta pe o banca intr-un parc primavaratic. Se uita la soare si isi aminteste ca cineva i-a zis o data, pe cand se minuna de un apus incredibil, "sa nu cumva sa te apuci sa plangi".
Cu asta in minte, copilasul nu isi da voie sa planga, iar ochii lui verzi se gandesc undeva departe departe. Si sufletul lui puternic la fel.

Hey, Jude!

Mă mai ţii minte?

Sunt eu, copilul din tine. Vocea aia care îţi şopteşte seara, înainte de culcare, să nu îţi uiţi visele. Sunt eu, cel care te ţine de mână seara când ajungi târziu acasă şi e întuneric pe strada ta. Cel cu care vorbeşti de fiecare dată când mergi cu tramvaiul prin oraş. Ce ne mai place nouă să mergem cu tramvaiul şi să ascultăm muzică, aşa-i? Da, da, The Beatles.

Mai ţii minte prima oară când ne-am întâlnit? Erai aşa fericit că nu eşti singur şi că, în sfârşit, cineva te înţelege pe deplin. Mă gândesc uneori la tot ce am trăit împreună. Să ştii că sunt mândru de tine, da, sunt. Cum de ce? Uite cât de departe am ajuns. Cum tu nu eşti? Visele? Păi e timp pentru toate, nu? Aşa îmi tot ziceai. Cum nu mai e timp? Unde pleci? Ce spital?

Da, ai avut dreptate de data asta. Prea târziu.

Ar fi trebuit să mă asculţi mai devreme, acum ceva ani, când îţi ziceam în tramvai că asta nu e viaţa pe care o plănuisem noi. Dar te-am lăsat. Mi-a părut bine, te salut!

Semne

Nu contenesc să mă mir şi să mă bucur şi să spun la toată lumea cât mă încântă coincidenţele din viaţa mea. Şi, de când devin din ce în ce mai sigură de puterea divină, încep să cred în semne. Şi mă bucur şi mă liniştesc de fiecare dată când lucrurile se aşează de la sine. Şi aleg să trăiesc cu toată forţa când primesc ajutor din locuri neştiute, neimaginate, nebănuite. Când primesc un semn mic din senin. Call me crazy or whatever you like, dar eu cred. Şi aleg să trăiesc în forţă. Din nou.

O melodie care îţi dă speranţă.
Un film pe care îl afli din greşeală şi simţi că abia aştepţi să îl vezi, deşi referinţele nu sunt extraordinare. Un film care e despre momentul în care te afli tu. Un film care e pentru tine, exact acum.
O piesă de teatru care îţi calmează sufletul.
Un cuvânt frumos, un mesaj cald, o după-amiază printre amintiri şi gânduri.
Şi lucrurile încep să se aşeze şi tu zâmbeşti din nou, într-un moment banal, trecând pe lângă dulapul pe care îl ştii demult, prin camera pe care o ştii demult. Un zâmbet sincer, din suflet, doar al tău pentru tine.

Şi o concluzie care îţi răsună în cap: What you do with your life is just one-half of the equation. More importantly it's who you're with when you're doing it.
Daca e aşa, eu sunt sigură de un lucru: nu vreau să trăiesc pe jumătate.

Şi melodia asta mă încântă cel mai mult pentru primul vers, cel cu driving away. Ce-aş conduce şi eu uneori către locuri verzi şi întinse!

O zi întreagă să avem!

Rule the world

O melodie a celor de la Take That. Muzica te elibereaza.

Astazi vreau libertate. Atat pentru mine, cat si pentru toti cei pe care ii iubesc sau nici nu-i cunosc.

Libertatea gandurilor, a ideilor, a sentimentelor. Libertate in ce facem si ce spunem. Stiti sentimentul ala ca nimic nu te poate opri, ca ai vazut si ai trait mai rau, ca esti puternic si poti trece peste orice? Astazi nu avem frica. Avem libertate.

Ma intreb insa cum o obtinem in zilele cand nu ne trezim cu ea langa noi in pat.

Oh dear

The soundtrack of the last few days is Brandi Carlile, again. I rediscovered her and I adore her voice. And as a bonus coincidence, I found her song in Grey's Anatomy. It's back and I'm fascinated again.

Feeling small. Walking around feeling so small nobody sees you. Feeling their feet on your face. Feeling useless and choked with silence. Worth nothing.

The moments we're scared show us how we don't really stop to think about life as we should. Panic shows the best and worst in us.

I'm a bit random tonight but want so much to write it all away. Maybe it's this writing in English that is bothering me. Or the speed of the ideas in my head.

I remembered people that know me, see me, understand me and value both strengths and weaknesses. It's amazing to feel like yourself, with both good and bad and feel appreciated for both. Be valued. The world around us pressures us, minimizes us, tries to make us smaller. It's because we're too many, I guess.
And that's why we try to be bigger. Try to stand out. Try to "succeed".

What I believe in most is not the ovations of the crowd, but the appreciation of individuals you changed by being true to yourself, by being honest and devoted.

And I have this question going around in my head:
"What is the place where you feel big?"

Thank you, dear, for showing me how to smile your troubles away. Thank you for not letting go. Thank you for making me feel useful. Thank you for saying the right words. And thank you, dear, for growing together with me. My best lessons I've learned from you.

A bunch of "Thank you"s for people that changed me every day for a while now.

So, dear, what is the place where you feel big?