Flori pe pereţi

Pentru că transformi un cuvânt într-o poveste.
Pentru că îmi asculţi ideile şi le dai aripi.
Pentru că te cufunzi în lucruri frumoase.
Pentru că atunci când e greu, faci turte.
Pentru că nu renunţi.
Pentru că, dacă pereţii au găuri, pictezi pe ei flori.
Pentru că nu ştiu cum să zic. Pentru că uneori zic prea mult.
Pentru că momentul acesta e irepetabil.
Pentru asta.

Aprecieri păguboase

Acelea care se pronunţă cert şi gălăgios asupra deciziilor tale, asupra viitorului tău, asupra drumului tău, sau, uneori, în cele mai îngâmfate ocazii, asupra trecutului tău. Aprecierile acelea care nu se zic din suflet, ci din vârful buzelor, fără pic de meditaţie ori înţelegere.

Cuvintele păguboase sunt aruncate, pe când celelalte, ei, celelate sunt spuse delicat, din suflet, cu grijă şi voce tremurândă. "N-ai să...!", "ai să...!", "eşti...!", "nu eşti...!, "vei fi...!" şi câte şi mai câte auzim atât de des. Dacă este o karma a cuvintelor, atunci mi-e teamă că este dezechilibrată negativ, iar asta se vede şi ni se vede.

E ciudat că noaptea când te aşezi în pat, când eşti doar tu şi Dumnezeu, când e momentul acela extraordinar de frumos de linişte dinainte de odihnă, începi să auzi aprecierile acestea. Şi uneori nu mai ştii dacă e vocea ta sau vocea lor. Se spune, foarte convenabil de altfel, că nu te-ar afecta ceva ce nu crezi şi tu. Deci toate aprecierile care te sâcâie sunt defapt părerile tale oglindite în ceilalţi. De-ar fi aşa, ce rost am mai avea unii în vieţile altora? Doar simple oglinzi? Mă îndoiesc.

Aşa că ar fi bine să ne asumăm aprecierile, să le înghiţim pe cele din vârful buzelor şi să le trecem prin suflet. Iar abia apoi să le scoatem, delicat, în faţa celuilalt, să lumineze.