Aseară în oglindă

Fericirea e cel mai bun machiaj.

Îţi umezeşte buzele şi-ţi descreţeşte fruntea. Fericirea absoarbe razele de soare şi le fixează rozaliu pe obraji. Transformă strălucirea apei în claritatea irisului şi, indiferent de cât de lungi îţi sunt genele, privirea transmite pace ca un magnet. Iar sprâncenele au forma perfectă de sub conturul de zâmbet al ochilor. Cu timpul, nu creează riduri şi nu pătează. Tot ce lasă în urmă sunt semne de viaţă trăită, care te înfrumuseţează an de an.

Fericirea îndreaptă spatele şi uşurează mersul, potriveşte hainele prin felul cum le porţi şi umple pieptul de oxigen. Ţi-e simplu aşa, te recunoşti în oglindă. Îţi zâmbeşti. Uneori, de dragul diversităţii poţi proba tristeţea. Dar doar uneori. Îţi dai seama destul de repede că nu e de tine, nu-ţi pune în evidenţă ochii verzi decât imediat după plâns. Şi nu-ţi îmbujorează obrajii decât imediat înainte de nervi. În rest te iroseşte.

Partea cea mai frumoasă e că fericirea rezistă la apă, uneori rezistă chiar şi lacrimilor; de fapt, de cele mai multe ori. Pentru că ne stă mai bine cu ea. Fericirea nu se demachiază seara şi nu se estompează. Nu curge când ţi-e lumea mai dragă.

Şi ţi se potriveşte întotdeauna.

Despre recunoştinţă

Azi sunt recunoascătoare pentru că:

Sunt un copil iubit.

Am cunoscut candoarea şi înţelepciunea bunicilor. Îi văd zilnic, să îmi amintească ce înseamnă să accepţi cu demnitate viaţa.

Simt des şi mult şi nu mi-e teamă să fac asta.

Am învăţat şi învăţ încă, să fiu un om bun.

Pot să merg.

Ştiu ce înseamnă marea, mersul pe bicicletă şi mirosul ierbii.

Am văzut tărâmuri îndepărtate şi iubesc strada pe care m-am născut.

Pot citi şi pot asculta.

Am în fiecare zi oameni dragi alături.

Mă simt parte din ceva mai mare decât mine. Am habar de rostul meu în viaţa asta.

Mă întreb.

Am avut ce mânca şi în seara asta, ca în fiecare seară.

Pot să ajut.

Şi până la finalul listei, am realizat că nici nu mai ştiu ce credeam ca nu am. Nimicuri.

Invincibil

În seara asta am văzut în faţa blocului meu patru băieţi pistruiaţi, cu lumină în ochi. Se luptau între ei cu nişte beţe lungi şi groase. Am stat şi i-am privit, am vrut să îi opresc, să le explic, credeam că am o datorie morală să o fac. Observându-i mai atent, mi-am dat seama că nu se loveau deloc, absolut deloc. Se fugăreau, se ameninţau, se aliau, se tatonau, dar nimeni nu ieşea rănit. Pentru o clipă, am văzut totul cât se poate de clar.

Şi i-am înţeles.

Mă uit în jurul meu şi văd familii care se ciondanesc tot timpul, care se ceartă, se supără, se împacă şi clădesc sau demontează adevărate războaie conjugale. Şi duminica, în fiecare duminică, se aşează la aceeaşi masă de ani de zile şi, acceptându-se reciproc, ciondănindu-se totuşi după fiecare fel de mâncare, sunt împreună. Nimeni nu e rănit în final, nu sunt victime de război sau câştigători. Îi înţeleg şi pe ei într-o clipă.

Mergând pe firul poveştii, mă uit la mine şi fetele pe care le cunosc, la băieţii şi poveştile noastre de amor, la telefoane, seri, dimineţi, lacrimi, flori, împăcări, nopţi dureroase şi însingurate când lumea se sfârşeşte în tonul de la telefon. Mă uit înapoi şi vreau să le opresc, să le zic ce mi-a zis şi mie cineva acum câţiva ani, cum că "viaţa e mai mult decât un amărât de băiat care te-a făcut să zâmbeşti o dată". Dar acum înţeleg şi chinul ăsta, e clar tot.

E clar acum inclusiv de ce nu îi poţi explica nimănui pentru ce să se trezească din pat dimineaţa, de ce să dea lumii şi nu să aştepte, de ce să ierte, de ce să accepte.

Ne luptăm. Cu beţe, cu ţipete, cu tactici sau fără. Şi nu are rost să ne explice cineva cum e bine sau de ce să ne oprim.

Ne luptăm pentru că, în final, nu are nicio legătură cu ceilalţi. E lupta noastră cu noi înşine, povestea fiecăruia cu zmei, balauri, prinţese, iubire şi sens.

Şi toţi vrem să fim invincibili.

Ei

Omul frumos are în jur oameni la fel ca el. Sau şi mai bine spus, vede frumuseţea celor din jurul său.

Eu ştiu o fată care, când e supărată sau îngândurată, iese pe balcon şi face baloane de săpun.

Şi mai cunosc pe cineva care munceşte cum ştie mai bine ca să îşi găsească locul în lume şi drumul în carieră.

Altă fată, de fiecare dată când vorbim sau ne vedem îmi zice că i-am făcut ziua mai frumoasă. Pesemne nu ştie că e reciproc, dar ăsta e misterul dintre oameni.

Altcineva priveşte cu sarcasm în jur, dar are sufletul plin de bine şi vise aromate.

Iar un alt visător iubeşte momente şi oameni cu sufletul deschis, cum n-am mai văzut pe altul să o facă.

Şi dacă mă uit cu atenţie, oamenii ăştia sunt parte din mine şi m-am creat oarecum după ei.