Hey, Jude!

Mă mai ţii minte?

Sunt eu, copilul din tine. Vocea aia care îţi şopteşte seara, înainte de culcare, să nu îţi uiţi visele. Sunt eu, cel care te ţine de mână seara când ajungi târziu acasă şi e întuneric pe strada ta. Cel cu care vorbeşti de fiecare dată când mergi cu tramvaiul prin oraş. Ce ne mai place nouă să mergem cu tramvaiul şi să ascultăm muzică, aşa-i? Da, da, The Beatles.

Mai ţii minte prima oară când ne-am întâlnit? Erai aşa fericit că nu eşti singur şi că, în sfârşit, cineva te înţelege pe deplin. Mă gândesc uneori la tot ce am trăit împreună. Să ştii că sunt mândru de tine, da, sunt. Cum de ce? Uite cât de departe am ajuns. Cum tu nu eşti? Visele? Păi e timp pentru toate, nu? Aşa îmi tot ziceai. Cum nu mai e timp? Unde pleci? Ce spital?

Da, ai avut dreptate de data asta. Prea târziu.

Ar fi trebuit să mă asculţi mai devreme, acum ceva ani, când îţi ziceam în tramvai că asta nu e viaţa pe care o plănuisem noi. Dar te-am lăsat. Mi-a părut bine, te salut!