Hey, Jude!

Mă mai ţii minte?

Sunt eu, copilul din tine. Vocea aia care îţi şopteşte seara, înainte de culcare, să nu îţi uiţi visele. Sunt eu, cel care te ţine de mână seara când ajungi târziu acasă şi e întuneric pe strada ta. Cel cu care vorbeşti de fiecare dată când mergi cu tramvaiul prin oraş. Ce ne mai place nouă să mergem cu tramvaiul şi să ascultăm muzică, aşa-i? Da, da, The Beatles.

Mai ţii minte prima oară când ne-am întâlnit? Erai aşa fericit că nu eşti singur şi că, în sfârşit, cineva te înţelege pe deplin. Mă gândesc uneori la tot ce am trăit împreună. Să ştii că sunt mândru de tine, da, sunt. Cum de ce? Uite cât de departe am ajuns. Cum tu nu eşti? Visele? Păi e timp pentru toate, nu? Aşa îmi tot ziceai. Cum nu mai e timp? Unde pleci? Ce spital?

Da, ai avut dreptate de data asta. Prea târziu.

Ar fi trebuit să mă asculţi mai devreme, acum ceva ani, când îţi ziceam în tramvai că asta nu e viaţa pe care o plănuisem noi. Dar te-am lăsat. Mi-a părut bine, te salut!

Semne

Nu contenesc să mă mir şi să mă bucur şi să spun la toată lumea cât mă încântă coincidenţele din viaţa mea. Şi, de când devin din ce în ce mai sigură de puterea divină, încep să cred în semne. Şi mă bucur şi mă liniştesc de fiecare dată când lucrurile se aşează de la sine. Şi aleg să trăiesc cu toată forţa când primesc ajutor din locuri neştiute, neimaginate, nebănuite. Când primesc un semn mic din senin. Call me crazy or whatever you like, dar eu cred. Şi aleg să trăiesc în forţă. Din nou.

O melodie care îţi dă speranţă.
Un film pe care îl afli din greşeală şi simţi că abia aştepţi să îl vezi, deşi referinţele nu sunt extraordinare. Un film care e despre momentul în care te afli tu. Un film care e pentru tine, exact acum.
O piesă de teatru care îţi calmează sufletul.
Un cuvânt frumos, un mesaj cald, o după-amiază printre amintiri şi gânduri.
Şi lucrurile încep să se aşeze şi tu zâmbeşti din nou, într-un moment banal, trecând pe lângă dulapul pe care îl ştii demult, prin camera pe care o ştii demult. Un zâmbet sincer, din suflet, doar al tău pentru tine.

Şi o concluzie care îţi răsună în cap: What you do with your life is just one-half of the equation. More importantly it's who you're with when you're doing it.
Daca e aşa, eu sunt sigură de un lucru: nu vreau să trăiesc pe jumătate.

Şi melodia asta mă încântă cel mai mult pentru primul vers, cel cu driving away. Ce-aş conduce şi eu uneori către locuri verzi şi întinse!

O zi întreagă să avem!

Rule the world

O melodie a celor de la Take That. Muzica te elibereaza.

Astazi vreau libertate. Atat pentru mine, cat si pentru toti cei pe care ii iubesc sau nici nu-i cunosc.

Libertatea gandurilor, a ideilor, a sentimentelor. Libertate in ce facem si ce spunem. Stiti sentimentul ala ca nimic nu te poate opri, ca ai vazut si ai trait mai rau, ca esti puternic si poti trece peste orice? Astazi nu avem frica. Avem libertate.

Ma intreb insa cum o obtinem in zilele cand nu ne trezim cu ea langa noi in pat.

Oh dear

The soundtrack of the last few days is Brandi Carlile, again. I rediscovered her and I adore her voice. And as a bonus coincidence, I found her song in Grey's Anatomy. It's back and I'm fascinated again.

Feeling small. Walking around feeling so small nobody sees you. Feeling their feet on your face. Feeling useless and choked with silence. Worth nothing.

The moments we're scared show us how we don't really stop to think about life as we should. Panic shows the best and worst in us.

I'm a bit random tonight but want so much to write it all away. Maybe it's this writing in English that is bothering me. Or the speed of the ideas in my head.

I remembered people that know me, see me, understand me and value both strengths and weaknesses. It's amazing to feel like yourself, with both good and bad and feel appreciated for both. Be valued. The world around us pressures us, minimizes us, tries to make us smaller. It's because we're too many, I guess.
And that's why we try to be bigger. Try to stand out. Try to "succeed".

What I believe in most is not the ovations of the crowd, but the appreciation of individuals you changed by being true to yourself, by being honest and devoted.

And I have this question going around in my head:
"What is the place where you feel big?"

Thank you, dear, for showing me how to smile your troubles away. Thank you for not letting go. Thank you for making me feel useful. Thank you for saying the right words. And thank you, dear, for growing together with me. My best lessons I've learned from you.

A bunch of "Thank you"s for people that changed me every day for a while now.

So, dear, what is the place where you feel big?