Restaurantul se numeşte "Ole" şi melodia sună franţuzeşte: "Petite Marie" - Francis Cabrel. Şi aburul din ciocolata caldă îmi inundă vederea, iar cana mă încălzeşte ca o prietenă bună. Da, chiar şi în Egipt e frig. Nu mai e cum ştiai tu demult, bunico.
Şi dăm iar play la melodie. Poţi da şi tu play, să o ascultăm împreună.
Uite-aşa :)
Mi-e bine tare. Zilele astea am mai învăţat câte ceva despre prietenie, oameni şi moi. Construim încredere, nu ne grăbim şi nu planificăm. Acceptăm ce e în natura noastră, acceptăm ce ne face să fim fiecare câte un "eu". În jurul meu oamenii mănâncă, vorbesc, râd, fumează - câh. Dar în mine e linişte, doar eu şi Petite Marie. Uneori nici eu, doar ea.
Azi am comandat aici o supă de fructe de mare. Am mâncat o supă de roşii. Poveste lungă, dar încă o dată văd ce bine poţi să te simţi chiar şi singur, doar făcând exact ce simţi la un moment dat. Clar nu mă încadrez în tipare, am învăţat să accept asta. Prima oară am avut gândul ăsta prin liceu. Atunci o vedeam ca pe o mare povară, acum mi-e bine. Atâta comparaţie cu alţii, atâta luptă, atâtea judecăţi. Dacă am reuşi să lăsăm uneori competiţia la o parte, dacă am reuşi asta măcar din când în când...lumea ar fi un loc mai pur, mai curat, mai blând şi plin. Plin cu esenţă, nu cu spaţiu ocupat.
Play. Iarăşi. Ce dor îmi era de diacritice :)
Egiptul ăsta în care mă aflu de aproape 3 luni nu îmi mai e străin. Şi asta nu pentru că m-am obişnuit, deşi s-a întâmplat şi asta, ci pentru că am aflat şi mi-e clar acum, că lumea e compusă din oameni peste tot, oameni rebeli, frumoşi, trişti, supăraţi, calmi, calzi, răutăcioşi, aroganţi, mici, mari.
Norocul meu cel mai mare şi bucuria cea mai mare? Îmbrăţişez zilnic cel puţin un copil.
Azi toamna mea de acasă a venit în vizită aici în Alexandria. Stăm la o ciocolată caldă, îmi era dor de ea.
Să îţi aminteşti să păstrezi bine momentele de linişte şi căldura.
Play.
