Îmi povestea cineva că simte cum viaţa l-a redus la tăcere. (Viaţa? Sigur?) Sau poate doar i s-a părut că vorbea răspicat odată. Îmi spunea cum îi e dor să lase frâiele, să-şi dea drumul la vale, să râdă de undeva dinăuntru. Fără vocea aceea de fundal care să-i anuleze momentul. Îi era dor să nu-i mai fie frică. E ciudat, căci se temea mult, deşi n-a fost rănit grav, cu adevărat, niciodată. Probabil starea de permanentă gardă, alertă, căutare a fericirii sau a tristeţii, te face să nu mai simţi, cu adevărat, niciuna. Îşi dorea să se oprească vocile. Ale lui şi ale celorlalţi. Să nu mai vrea mereu să nu supere, să nu deranjeze, să se facă nevăzut. Ştia sigur că a fost, cândva, liber. Momente de lumină împrăştiate. Îmi povestea despre toate tăcerile: cele din vină, din obligaţie, din prea plin sau prea gol, din ruşine, din neştiinţă, din frică. Multe din frică. Toate aceste tăceri şi toate motivele lor întunecate. Îmi povestea. Iar eu ascultam.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu