Aseară în oglindă

Fericirea e cel mai bun machiaj.

Îţi umezeşte buzele şi-ţi descreţeşte fruntea. Fericirea absoarbe razele de soare şi le fixează rozaliu pe obraji. Transformă strălucirea apei în claritatea irisului şi, indiferent de cât de lungi îţi sunt genele, privirea transmite pace ca un magnet. Iar sprâncenele au forma perfectă de sub conturul de zâmbet al ochilor. Cu timpul, nu creează riduri şi nu pătează. Tot ce lasă în urmă sunt semne de viaţă trăită, care te înfrumuseţează an de an.

Fericirea îndreaptă spatele şi uşurează mersul, potriveşte hainele prin felul cum le porţi şi umple pieptul de oxigen. Ţi-e simplu aşa, te recunoşti în oglindă. Îţi zâmbeşti. Uneori, de dragul diversităţii poţi proba tristeţea. Dar doar uneori. Îţi dai seama destul de repede că nu e de tine, nu-ţi pune în evidenţă ochii verzi decât imediat după plâns. Şi nu-ţi îmbujorează obrajii decât imediat înainte de nervi. În rest te iroseşte.

Partea cea mai frumoasă e că fericirea rezistă la apă, uneori rezistă chiar şi lacrimilor; de fapt, de cele mai multe ori. Pentru că ne stă mai bine cu ea. Fericirea nu se demachiază seara şi nu se estompează. Nu curge când ţi-e lumea mai dragă.

Şi ţi se potriveşte întotdeauna.

Despre recunoştinţă

Azi sunt recunoascătoare pentru că:

Sunt un copil iubit.

Am cunoscut candoarea şi înţelepciunea bunicilor. Îi văd zilnic, să îmi amintească ce înseamnă să accepţi cu demnitate viaţa.

Simt des şi mult şi nu mi-e teamă să fac asta.

Am învăţat şi învăţ încă, să fiu un om bun.

Pot să merg.

Ştiu ce înseamnă marea, mersul pe bicicletă şi mirosul ierbii.

Am văzut tărâmuri îndepărtate şi iubesc strada pe care m-am născut.

Pot citi şi pot asculta.

Am în fiecare zi oameni dragi alături.

Mă simt parte din ceva mai mare decât mine. Am habar de rostul meu în viaţa asta.

Mă întreb.

Am avut ce mânca şi în seara asta, ca în fiecare seară.

Pot să ajut.

Şi până la finalul listei, am realizat că nici nu mai ştiu ce credeam ca nu am. Nimicuri.

Invincibil

În seara asta am văzut în faţa blocului meu patru băieţi pistruiaţi, cu lumină în ochi. Se luptau între ei cu nişte beţe lungi şi groase. Am stat şi i-am privit, am vrut să îi opresc, să le explic, credeam că am o datorie morală să o fac. Observându-i mai atent, mi-am dat seama că nu se loveau deloc, absolut deloc. Se fugăreau, se ameninţau, se aliau, se tatonau, dar nimeni nu ieşea rănit. Pentru o clipă, am văzut totul cât se poate de clar.

Şi i-am înţeles.

Mă uit în jurul meu şi văd familii care se ciondanesc tot timpul, care se ceartă, se supără, se împacă şi clădesc sau demontează adevărate războaie conjugale. Şi duminica, în fiecare duminică, se aşează la aceeaşi masă de ani de zile şi, acceptându-se reciproc, ciondănindu-se totuşi după fiecare fel de mâncare, sunt împreună. Nimeni nu e rănit în final, nu sunt victime de război sau câştigători. Îi înţeleg şi pe ei într-o clipă.

Mergând pe firul poveştii, mă uit la mine şi fetele pe care le cunosc, la băieţii şi poveştile noastre de amor, la telefoane, seri, dimineţi, lacrimi, flori, împăcări, nopţi dureroase şi însingurate când lumea se sfârşeşte în tonul de la telefon. Mă uit înapoi şi vreau să le opresc, să le zic ce mi-a zis şi mie cineva acum câţiva ani, cum că "viaţa e mai mult decât un amărât de băiat care te-a făcut să zâmbeşti o dată". Dar acum înţeleg şi chinul ăsta, e clar tot.

E clar acum inclusiv de ce nu îi poţi explica nimănui pentru ce să se trezească din pat dimineaţa, de ce să dea lumii şi nu să aştepte, de ce să ierte, de ce să accepte.

Ne luptăm. Cu beţe, cu ţipete, cu tactici sau fără. Şi nu are rost să ne explice cineva cum e bine sau de ce să ne oprim.

Ne luptăm pentru că, în final, nu are nicio legătură cu ceilalţi. E lupta noastră cu noi înşine, povestea fiecăruia cu zmei, balauri, prinţese, iubire şi sens.

Şi toţi vrem să fim invincibili.

Ei

Omul frumos are în jur oameni la fel ca el. Sau şi mai bine spus, vede frumuseţea celor din jurul său.

Eu ştiu o fată care, când e supărată sau îngândurată, iese pe balcon şi face baloane de săpun.

Şi mai cunosc pe cineva care munceşte cum ştie mai bine ca să îşi găsească locul în lume şi drumul în carieră.

Altă fată, de fiecare dată când vorbim sau ne vedem îmi zice că i-am făcut ziua mai frumoasă. Pesemne nu ştie că e reciproc, dar ăsta e misterul dintre oameni.

Altcineva priveşte cu sarcasm în jur, dar are sufletul plin de bine şi vise aromate.

Iar un alt visător iubeşte momente şi oameni cu sufletul deschis, cum n-am mai văzut pe altul să o facă.

Şi dacă mă uit cu atenţie, oamenii ăştia sunt parte din mine şi m-am creat oarecum după ei.

Flori de măr

Sunt zilele acelea perfecte, când de dimineaţă până seara târziu eşti fericit. Simplu şi firesc.

Şi totul se aşează, toate necazurile se fac nevăzute, toate întâlnirile te fac să zâmbeşti, iar banalul întreg îţi arată farmecul său aparte.

Timpi din ăia lungi şi plini de linişte, când te uiţi la persoana din faţa ta şi zici simplu nu vreau să pleci. Şi simţi că ştie şi gândeşte la fel.

Conversaţii dulci care te umplu de veselie, de frumos, de energie şi zel.

Iar peste toate astea, găseşti o ramură de măr şi agăţi acolo şnurul de mărţişor primit în dar de la bunici, rugându-te pentru frumuseţea ce va să vie.

Şi seara pe noptieră ai o floare de măr, micuţă, timidă şi extraordinară. Parte din univers, ca şi tine. Ca şi momentul ăsta.

Se întâmplă în Iaşi

Lucrurile mici construiesc lucrurile mari.

Treceam pe strada Independenţei (frumoasă coincidenţă de nume) şi am dat cu ochii de o iniţiativă admirabilă care va fi inaugurată în Iaşi pe 29 aprilie. Un târg al meşteşugarilor romi. Dintotdeauna am crezut că amprenta unică a fiecărei culturi ne apropie şi ne ajută să ne acceptăm reciproc, iar uniformizarea asta de pretutindeni m-a dezamăgit de multe ori.

Aşa că abia aştept să cunosc măcar puţin din frumuseţea romilor!

Mai multe detalii aici, iar pentru a vedea cu ochii voştri mergeţi vis-a-vis de Romtelecom.

Stop cadru

momentul frumos din ultimele doua zile:

Sa fii intr-o alta tara, Germania sa zicem, iar cand vezi tot ce e in jurul tau, sa nu vrei sa te muti aici, ci sa vrei sa aduci curatul, ordinea si lipsa de griji in tara ta.

Mi-e dor de Romania si de diacritice.

Perspective

Aş fi vrut să surprind momentul frumos de azi într-o fotografie, aşa de expresiv mi-a părut.

Un tată şi fiului lui de 4-5 ani fug să prindă autobuzul. Se ţin de mână şi aleargă din toate puterile.

Tatăl vizibil stresat se încruntă, se forţează, îi observi crisparea pe chip.

Fiul, în tandem cu tatăl său şi totodată oarecum agăţat de mâna acestuia, îţi arată cel mai larg şi entuziast zâmbet posibil. Zici că zboară şi că toată fericirea lumii e în fuga aceasta. El şi eroul lui, TATA, au de îndeplinit o misiune şi sentimentul acesta e o imensă sursă de energie. Se bucură de fiecare salt forţat.

Ajung la timp şi fiecare simte fericirea reuşitei în felul său.

Copilul râde şi se bucură privindu-l pe eroul său în ochi.

Tatăl...compostează biletul grăbit.

Copiii ne pot arăta viaţa din clipe. Trebuie doar să ne oprim să îi ascultăm. Restul e simplu.

With a little help from my friends

Frumoşi Beatles ăştia.

Vocea unei generaţii întregi, aşa cum pentru mine Pasărea Colibri reprezintă de fiecare dată formaţia care mă face să mă simt tânăr revoluţionar, care ascultă muzica interzisă la casete şi citeşte biblioteci întregi de cărţi cu gândul la libertate şi o lume nouă. Ai mei acum 25 de ani.

Aşa...

Astăzi urma să fie prima zi din restul vieţii mele, cum zice poetul, însă totul a mers un picuţ pe dos. Sistemul medical, frigul, înghesuiala, instalat Windows eşuat, copiii neobrăzaţi care în final au strigat după mine că mă îmbrac ca o doamnă (da, exact!). În fine, se apropia sfârşitul zilei şi efectiv mă chinuiam să găsesc frumosul în jur. Ceea ce face iniţiativa chiar mai utilă decât credeam, se pare.

Şi apare întâlnirea cu...ea :) O lumină şi un zâmbet.

Ea e motivul pentru care am stat la semafor de două ori să aştept să se facă verde. Pentru ca nu puteam să plec in mijlocul schimbului de cuvinte, priviri, pentru că nu vroiam să rup in niciun fel mica legatură de câteva secunde inimitabile ce s-a creat atunci pe loc între noi.

Azi mi-a tăiat răsuflarea pur şi simplu neputinţa fizică de a mă desprinde dintr-un moment special, deşi frigul, graba şi chiar verdele de la semafor spuneau: GO!

Să tot ratăm semafoare pentru momente de frumos!

Invitaţie la trăit

M-am hotărît.

Din frînturi de mine, amestecate cu iniţiative de prin jurul meu, asezonate cu necesitatea pe care o resimţim toţi, am decis să scriu despre frumos, bucurie, mulţumiri şi un viitor luminos.

Pentru ca sarcasmul şi cinismul nu mai sunt de ajuns. Pentru ca eşti ceea ce spui şi ceea ce gîndeşti. Pentru ca da, ne e greu la toţi şi, da, ne lipsesc multe. Dar. Există un dar.

Libertatea de a fi frumoşi nu ne-o poate lua nimeni. Iar fericirea nu se predă aşa uşor. Nu am să zic iar că alegem ce atitudine avem, nu am reţete sau 10 paşi simpli.

Am să scriu ca să nu uit, ca să nu uităm, că există pe lume clipe care te fac om.

Clipe care îţi taie răsuflarea.

Vă invit!

Yellow

Look at the stars, look how they shine for you...and all the things you do. And they were all yellow.

Astăzi mă gândeam la poveşti, drumuri, cărări şi toate lucrurile astea care fac viaţa să fie ce este.

Mă întrebam cum de putem găsi oameni atât de asemănători cu noi uneori. Cum de gândurile, întâmplările a doi aproape necunoscuţi pot să semene într-atât. Cum de? Şi mai ales...întrebarea pe care o pun întotdeauna...de ce? Ce înseamnă când găseşti astfel de persoane?
O prietenă dragă mi-a răspuns senin într-o seară friguroasă: ´Poate că pur şi simplu nu sunt destule poveşti pe lume pentru câţi oameni sunt. Aşa că uneori avem aceleaşi poveşti.´

Şi astăzi mă gândeam la poveştile astea. Şi la povestea mea, la întâmplările pe care le împrumut altora şi ei mie.

Fiecare drum pe care îl apucăm ne duce undeva şi ce simţim pe parcurs poate că ni se pare familiar cu ce simt alţii sau cu ce ne povestesc alţii. Dar sigur nu ajungem toţi la aceeaşi destinaţie în acelaşi timp. Chiar dacă ne întâlnim pe la vreo răscruce, ne strângem în braţe, râdem, povestim, ne mirăm, plângem împreună sau tăcem îngânduraţi unul lângă altul pe o bancă. Ne trecem prin viaţă unii altora şi ne schimbăm unii pe alţii.

Iar dacă ne-om întâlni iar, putem doar să sperăm că viscolul nu o să mai bată la fel de tare şi-o să reuşim, ca mai demult, să ne-auzim, să ne-ascultăm.

Listen

Uneori ne facem mici, mici, ca să aibă alţii loc. Suntem modeşti şi tăcuţi şi credem ca e cel mai bine aşa, cel mai bine pentru toată lumea. Sau cine ştie, poate e mai uşor aşa, poate e the easy way out.

Nu sunt o mare devoratoare de citate, dar prin liceu eram. Şi încă ţin minte ceva ce am transcris pe atunci într-un carneţel colorat: ' Când micşorezi lumina ta pentru ca celălalt să strălucească mai tare, lumea întreagă devine mai întunecată.'

E matematică pură. 1 pare mai mare în comparaţie cu 0. Dar 1 şi cu 0 fac tot 1, pe când 1 şi cu 1 fac 2, iar jocul poate continua la sume din ce în ce mai mari.

Uneori nu ne dăm seama cum ne lăsăm reduşi la tăcere, cum ne facem mici, cum ne învinovăţim, cum ne cerem scuze peste scuze, cum ne pierdem în jocul ăsta perfid de a fi acceptaţi, iertaţi, luaţi ca atare; cum ne comparăm cu ce credem că alţii aşteaptă de la noi şi ne mirăm naiv când din senin cineva ne apreciază pur şi simplu pentru ce suntem, nu pentru ce îşi imaginează că am putea fi.

Deci, matematic vorbind, 1 plus 1 e de cele mai multe ori mult mai bine decât 1 plus 0.

So Listen.