Invincibil

În seara asta am văzut în faţa blocului meu patru băieţi pistruiaţi, cu lumină în ochi. Se luptau între ei cu nişte beţe lungi şi groase. Am stat şi i-am privit, am vrut să îi opresc, să le explic, credeam că am o datorie morală să o fac. Observându-i mai atent, mi-am dat seama că nu se loveau deloc, absolut deloc. Se fugăreau, se ameninţau, se aliau, se tatonau, dar nimeni nu ieşea rănit. Pentru o clipă, am văzut totul cât se poate de clar.

Şi i-am înţeles.

Mă uit în jurul meu şi văd familii care se ciondanesc tot timpul, care se ceartă, se supără, se împacă şi clădesc sau demontează adevărate războaie conjugale. Şi duminica, în fiecare duminică, se aşează la aceeaşi masă de ani de zile şi, acceptându-se reciproc, ciondănindu-se totuşi după fiecare fel de mâncare, sunt împreună. Nimeni nu e rănit în final, nu sunt victime de război sau câştigători. Îi înţeleg şi pe ei într-o clipă.

Mergând pe firul poveştii, mă uit la mine şi fetele pe care le cunosc, la băieţii şi poveştile noastre de amor, la telefoane, seri, dimineţi, lacrimi, flori, împăcări, nopţi dureroase şi însingurate când lumea se sfârşeşte în tonul de la telefon. Mă uit înapoi şi vreau să le opresc, să le zic ce mi-a zis şi mie cineva acum câţiva ani, cum că "viaţa e mai mult decât un amărât de băiat care te-a făcut să zâmbeşti o dată". Dar acum înţeleg şi chinul ăsta, e clar tot.

E clar acum inclusiv de ce nu îi poţi explica nimănui pentru ce să se trezească din pat dimineaţa, de ce să dea lumii şi nu să aştepte, de ce să ierte, de ce să accepte.

Ne luptăm. Cu beţe, cu ţipete, cu tactici sau fără. Şi nu are rost să ne explice cineva cum e bine sau de ce să ne oprim.

Ne luptăm pentru că, în final, nu are nicio legătură cu ceilalţi. E lupta noastră cu noi înşine, povestea fiecăruia cu zmei, balauri, prinţese, iubire şi sens.

Şi toţi vrem să fim invincibili.