Yellow

Look at the stars, look how they shine for you...and all the things you do. And they were all yellow.

Astăzi mă gândeam la poveşti, drumuri, cărări şi toate lucrurile astea care fac viaţa să fie ce este.

Mă întrebam cum de putem găsi oameni atât de asemănători cu noi uneori. Cum de gândurile, întâmplările a doi aproape necunoscuţi pot să semene într-atât. Cum de? Şi mai ales...întrebarea pe care o pun întotdeauna...de ce? Ce înseamnă când găseşti astfel de persoane?
O prietenă dragă mi-a răspuns senin într-o seară friguroasă: ´Poate că pur şi simplu nu sunt destule poveşti pe lume pentru câţi oameni sunt. Aşa că uneori avem aceleaşi poveşti.´

Şi astăzi mă gândeam la poveştile astea. Şi la povestea mea, la întâmplările pe care le împrumut altora şi ei mie.

Fiecare drum pe care îl apucăm ne duce undeva şi ce simţim pe parcurs poate că ni se pare familiar cu ce simt alţii sau cu ce ne povestesc alţii. Dar sigur nu ajungem toţi la aceeaşi destinaţie în acelaşi timp. Chiar dacă ne întâlnim pe la vreo răscruce, ne strângem în braţe, râdem, povestim, ne mirăm, plângem împreună sau tăcem îngânduraţi unul lângă altul pe o bancă. Ne trecem prin viaţă unii altora şi ne schimbăm unii pe alţii.

Iar dacă ne-om întâlni iar, putem doar să sperăm că viscolul nu o să mai bată la fel de tare şi-o să reuşim, ca mai demult, să ne-auzim, să ne-ascultăm.

Listen

Uneori ne facem mici, mici, ca să aibă alţii loc. Suntem modeşti şi tăcuţi şi credem ca e cel mai bine aşa, cel mai bine pentru toată lumea. Sau cine ştie, poate e mai uşor aşa, poate e the easy way out.

Nu sunt o mare devoratoare de citate, dar prin liceu eram. Şi încă ţin minte ceva ce am transcris pe atunci într-un carneţel colorat: ' Când micşorezi lumina ta pentru ca celălalt să strălucească mai tare, lumea întreagă devine mai întunecată.'

E matematică pură. 1 pare mai mare în comparaţie cu 0. Dar 1 şi cu 0 fac tot 1, pe când 1 şi cu 1 fac 2, iar jocul poate continua la sume din ce în ce mai mari.

Uneori nu ne dăm seama cum ne lăsăm reduşi la tăcere, cum ne facem mici, cum ne învinovăţim, cum ne cerem scuze peste scuze, cum ne pierdem în jocul ăsta perfid de a fi acceptaţi, iertaţi, luaţi ca atare; cum ne comparăm cu ce credem că alţii aşteaptă de la noi şi ne mirăm naiv când din senin cineva ne apreciază pur şi simplu pentru ce suntem, nu pentru ce îşi imaginează că am putea fi.

Deci, matematic vorbind, 1 plus 1 e de cele mai multe ori mult mai bine decât 1 plus 0.

So Listen.

Across the universe

Despre prietenie fără scuze. Fără penibil, nelalocul său, dubii, îndoieli.

Despre sinceritate şi bunătate. Despre suişuri şi coborâşuri. Mai ţii minte vara asta când abia te întorseseşi? Credeam că pierdusem ceva. Dar timpul funcţionează ca prin magie, mai ales atunci când e dat să fie într-un anume fel.

Despre răs şi plâns. Despre lacrimi şi dulce sarcasm. Despre momente potrivite, telepatie şi priviri cu subînţeles.

Despre un telefon care sună exact când ţi-ai dori.

Despre povestea asta frumoasă numită viaţă.

Momentul ăsta e despre tine, draga mea. Lumea mea zice stop şi pământul îţi zâmbeşte, că aşa l-am rugat eu.

Across the universe.

Din nou

Restaurantul se numeşte "Ole" şi melodia sună franţuzeşte: "Petite Marie" - Francis Cabrel. Şi aburul din ciocolata caldă îmi inundă vederea, iar cana mă încălzeşte ca o prietenă bună. Da, chiar şi în Egipt e frig. Nu mai e cum ştiai tu demult, bunico.

Şi dăm iar play la melodie. Poţi da şi tu play, să o ascultăm împreună. Uite-aşa :)

Mi-e bine tare. Zilele astea am mai învăţat câte ceva despre prietenie, oameni şi moi. Construim încredere, nu ne grăbim şi nu planificăm. Acceptăm ce e în natura noastră, acceptăm ce ne face să fim fiecare câte un "eu". În jurul meu oamenii mănâncă, vorbesc, râd, fumează - câh. Dar în mine e linişte, doar eu şi Petite Marie. Uneori nici eu, doar ea.

Azi am comandat aici o supă de fructe de mare. Am mâncat o supă de roşii. Poveste lungă, dar încă o dată văd ce bine poţi să te simţi chiar şi singur, doar făcând exact ce simţi la un moment dat. Clar nu mă încadrez în tipare, am învăţat să accept asta. Prima oară am avut gândul ăsta prin liceu. Atunci o vedeam ca pe o mare povară, acum mi-e bine. Atâta comparaţie cu alţii, atâta luptă, atâtea judecăţi. Dacă am reuşi să lăsăm uneori competiţia la o parte, dacă am reuşi asta măcar din când în când...lumea ar fi un loc mai pur, mai curat, mai blând şi plin. Plin cu esenţă, nu cu spaţiu ocupat.

Play. Iarăşi. Ce dor îmi era de diacritice :)

Egiptul ăsta în care mă aflu de aproape 3 luni nu îmi mai e străin. Şi asta nu pentru că m-am obişnuit, deşi s-a întâmplat şi asta, ci pentru că am aflat şi mi-e clar acum, că lumea e compusă din oameni peste tot, oameni rebeli, frumoşi, trişti, supăraţi, calmi, calzi, răutăcioşi, aroganţi, mici, mari.

Norocul meu cel mai mare şi bucuria cea mai mare? Îmbrăţişez zilnic cel puţin un copil.

Azi toamna mea de acasă a venit în vizită aici în Alexandria. Stăm la o ciocolată caldă, îmi era dor de ea.

Să îţi aminteşti să păstrezi bine momentele de linişte şi căldura.

Play.