Tăceri

Îmi povestea cineva că simte cum viaţa l-a redus la tăcere. (Viaţa? Sigur?) Sau poate doar i s-a părut că vorbea răspicat odată. Îmi spunea cum îi e dor să lase frâiele, să-şi dea drumul la vale, să râdă de undeva dinăuntru. Fără vocea aceea de fundal care să-i anuleze momentul. Îi era dor să nu-i mai fie frică. E ciudat, căci se temea mult, deşi n-a fost rănit grav, cu adevărat, niciodată. Probabil starea de permanentă gardă, alertă, căutare a fericirii sau a tristeţii, te face să nu mai simţi, cu adevărat, niciuna. Îşi dorea să se oprească vocile. Ale lui şi ale celorlalţi. Să nu mai vrea mereu să nu supere, să nu deranjeze, să se facă nevăzut. Ştia sigur că a fost, cândva, liber. Momente de lumină împrăştiate. Îmi povestea despre toate tăcerile: cele din vină, din obligaţie, din prea plin sau prea gol, din ruşine, din neştiinţă, din frică. Multe din frică. Toate aceste tăceri şi toate motivele lor întunecate. Îmi povestea. Iar eu ascultam. 

Flori pe pereţi

Pentru că transformi un cuvânt într-o poveste.
Pentru că îmi asculţi ideile şi le dai aripi.
Pentru că te cufunzi în lucruri frumoase.
Pentru că atunci când e greu, faci turte.
Pentru că nu renunţi.
Pentru că, dacă pereţii au găuri, pictezi pe ei flori.
Pentru că nu ştiu cum să zic. Pentru că uneori zic prea mult.
Pentru că momentul acesta e irepetabil.
Pentru asta.

Aprecieri păguboase

Acelea care se pronunţă cert şi gălăgios asupra deciziilor tale, asupra viitorului tău, asupra drumului tău, sau, uneori, în cele mai îngâmfate ocazii, asupra trecutului tău. Aprecierile acelea care nu se zic din suflet, ci din vârful buzelor, fără pic de meditaţie ori înţelegere.

Cuvintele păguboase sunt aruncate, pe când celelalte, ei, celelate sunt spuse delicat, din suflet, cu grijă şi voce tremurândă. "N-ai să...!", "ai să...!", "eşti...!", "nu eşti...!, "vei fi...!" şi câte şi mai câte auzim atât de des. Dacă este o karma a cuvintelor, atunci mi-e teamă că este dezechilibrată negativ, iar asta se vede şi ni se vede.

E ciudat că noaptea când te aşezi în pat, când eşti doar tu şi Dumnezeu, când e momentul acela extraordinar de frumos de linişte dinainte de odihnă, începi să auzi aprecierile acestea. Şi uneori nu mai ştii dacă e vocea ta sau vocea lor. Se spune, foarte convenabil de altfel, că nu te-ar afecta ceva ce nu crezi şi tu. Deci toate aprecierile care te sâcâie sunt defapt părerile tale oglindite în ceilalţi. De-ar fi aşa, ce rost am mai avea unii în vieţile altora? Doar simple oglinzi? Mă îndoiesc.

Aşa că ar fi bine să ne asumăm aprecierile, să le înghiţim pe cele din vârful buzelor şi să le trecem prin suflet. Iar abia apoi să le scoatem, delicat, în faţa celuilalt, să lumineze. 

Tu

...cu privirea ta preocupată mereu şi îngândurată. Ai atât de multe în suflet şi stai şi le ordonezi, le înşiri, le rezolvi sau le duci la culcare pe rând. Cu jocurile tale de culori în cuvinte: când cald, când rece, când dezarmant de sincer şi simplu. 

Cel mai mult mă încântă cât de mult mă surprinzi. Greu rezistă o etichetă pe fruntea ta mai mult de câteva replici, căci treci atât de uşor prin "pragmatică", "idealistă", "rece", "blândă". Ai tu zilele acelea când eşti optimistă. Dar mi se pare că nu le dezvălui oricui. Am atât de multe momente în care primesc exact ce am nevoie de la tine, ba chiar uneori ceea ce nu ştiu că am nevoie, dar ştii tu. Şi îmi oferi. Fără mare tam-tam, fără cuvinte uneori. Doar pentru că eşti, cu răbdarea sau nerăbdarea ta, întotdeauna de folos. 

Dacă aş lăsa pe cineva să îmi deseneze lumea, tu ai fi aceea. Aş vrea să îmi fie sufletul, casa, drumul spre birou, exact cum le vezi tu: culori frumos asortate, texturi, mirosuri. Ah, nu mai zic de mirosul din bucătărie, ce pictură ar ieşi acolo. 

Tu ştii că ai steluţe în privire? Sper că ştii. 

Aseară în oglindă

Fericirea e cel mai bun machiaj.

Îţi umezeşte buzele şi-ţi descreţeşte fruntea. Fericirea absoarbe razele de soare şi le fixează rozaliu pe obraji. Transformă strălucirea apei în claritatea irisului şi, indiferent de cât de lungi îţi sunt genele, privirea transmite pace ca un magnet. Iar sprâncenele au forma perfectă de sub conturul de zâmbet al ochilor. Cu timpul, nu creează riduri şi nu pătează. Tot ce lasă în urmă sunt semne de viaţă trăită, care te înfrumuseţează an de an.

Fericirea îndreaptă spatele şi uşurează mersul, potriveşte hainele prin felul cum le porţi şi umple pieptul de oxigen. Ţi-e simplu aşa, te recunoşti în oglindă. Îţi zâmbeşti. Uneori, de dragul diversităţii poţi proba tristeţea. Dar doar uneori. Îţi dai seama destul de repede că nu e de tine, nu-ţi pune în evidenţă ochii verzi decât imediat după plâns. Şi nu-ţi îmbujorează obrajii decât imediat înainte de nervi. În rest te iroseşte.

Partea cea mai frumoasă e că fericirea rezistă la apă, uneori rezistă chiar şi lacrimilor; de fapt, de cele mai multe ori. Pentru că ne stă mai bine cu ea. Fericirea nu se demachiază seara şi nu se estompează. Nu curge când ţi-e lumea mai dragă.

Şi ţi se potriveşte întotdeauna.

Despre recunoştinţă

Azi sunt recunoascătoare pentru că:

Sunt un copil iubit.

Am cunoscut candoarea şi înţelepciunea bunicilor. Îi văd zilnic, să îmi amintească ce înseamnă să accepţi cu demnitate viaţa.

Simt des şi mult şi nu mi-e teamă să fac asta.

Am învăţat şi învăţ încă, să fiu un om bun.

Pot să merg.

Ştiu ce înseamnă marea, mersul pe bicicletă şi mirosul ierbii.

Am văzut tărâmuri îndepărtate şi iubesc strada pe care m-am născut.

Pot citi şi pot asculta.

Am în fiecare zi oameni dragi alături.

Mă simt parte din ceva mai mare decât mine. Am habar de rostul meu în viaţa asta.

Mă întreb.

Am avut ce mânca şi în seara asta, ca în fiecare seară.

Pot să ajut.

Şi până la finalul listei, am realizat că nici nu mai ştiu ce credeam ca nu am. Nimicuri.

Invincibil

În seara asta am văzut în faţa blocului meu patru băieţi pistruiaţi, cu lumină în ochi. Se luptau între ei cu nişte beţe lungi şi groase. Am stat şi i-am privit, am vrut să îi opresc, să le explic, credeam că am o datorie morală să o fac. Observându-i mai atent, mi-am dat seama că nu se loveau deloc, absolut deloc. Se fugăreau, se ameninţau, se aliau, se tatonau, dar nimeni nu ieşea rănit. Pentru o clipă, am văzut totul cât se poate de clar.

Şi i-am înţeles.

Mă uit în jurul meu şi văd familii care se ciondanesc tot timpul, care se ceartă, se supără, se împacă şi clădesc sau demontează adevărate războaie conjugale. Şi duminica, în fiecare duminică, se aşează la aceeaşi masă de ani de zile şi, acceptându-se reciproc, ciondănindu-se totuşi după fiecare fel de mâncare, sunt împreună. Nimeni nu e rănit în final, nu sunt victime de război sau câştigători. Îi înţeleg şi pe ei într-o clipă.

Mergând pe firul poveştii, mă uit la mine şi fetele pe care le cunosc, la băieţii şi poveştile noastre de amor, la telefoane, seri, dimineţi, lacrimi, flori, împăcări, nopţi dureroase şi însingurate când lumea se sfârşeşte în tonul de la telefon. Mă uit înapoi şi vreau să le opresc, să le zic ce mi-a zis şi mie cineva acum câţiva ani, cum că "viaţa e mai mult decât un amărât de băiat care te-a făcut să zâmbeşti o dată". Dar acum înţeleg şi chinul ăsta, e clar tot.

E clar acum inclusiv de ce nu îi poţi explica nimănui pentru ce să se trezească din pat dimineaţa, de ce să dea lumii şi nu să aştepte, de ce să ierte, de ce să accepte.

Ne luptăm. Cu beţe, cu ţipete, cu tactici sau fără. Şi nu are rost să ne explice cineva cum e bine sau de ce să ne oprim.

Ne luptăm pentru că, în final, nu are nicio legătură cu ceilalţi. E lupta noastră cu noi înşine, povestea fiecăruia cu zmei, balauri, prinţese, iubire şi sens.

Şi toţi vrem să fim invincibili.

Ei

Omul frumos are în jur oameni la fel ca el. Sau şi mai bine spus, vede frumuseţea celor din jurul său.

Eu ştiu o fată care, când e supărată sau îngândurată, iese pe balcon şi face baloane de săpun.

Şi mai cunosc pe cineva care munceşte cum ştie mai bine ca să îşi găsească locul în lume şi drumul în carieră.

Altă fată, de fiecare dată când vorbim sau ne vedem îmi zice că i-am făcut ziua mai frumoasă. Pesemne nu ştie că e reciproc, dar ăsta e misterul dintre oameni.

Altcineva priveşte cu sarcasm în jur, dar are sufletul plin de bine şi vise aromate.

Iar un alt visător iubeşte momente şi oameni cu sufletul deschis, cum n-am mai văzut pe altul să o facă.

Şi dacă mă uit cu atenţie, oamenii ăştia sunt parte din mine şi m-am creat oarecum după ei.

Flori de măr

Sunt zilele acelea perfecte, când de dimineaţă până seara târziu eşti fericit. Simplu şi firesc.

Şi totul se aşează, toate necazurile se fac nevăzute, toate întâlnirile te fac să zâmbeşti, iar banalul întreg îţi arată farmecul său aparte.

Timpi din ăia lungi şi plini de linişte, când te uiţi la persoana din faţa ta şi zici simplu nu vreau să pleci. Şi simţi că ştie şi gândeşte la fel.

Conversaţii dulci care te umplu de veselie, de frumos, de energie şi zel.

Iar peste toate astea, găseşti o ramură de măr şi agăţi acolo şnurul de mărţişor primit în dar de la bunici, rugându-te pentru frumuseţea ce va să vie.

Şi seara pe noptieră ai o floare de măr, micuţă, timidă şi extraordinară. Parte din univers, ca şi tine. Ca şi momentul ăsta.

Se întâmplă în Iaşi

Lucrurile mici construiesc lucrurile mari.

Treceam pe strada Independenţei (frumoasă coincidenţă de nume) şi am dat cu ochii de o iniţiativă admirabilă care va fi inaugurată în Iaşi pe 29 aprilie. Un târg al meşteşugarilor romi. Dintotdeauna am crezut că amprenta unică a fiecărei culturi ne apropie şi ne ajută să ne acceptăm reciproc, iar uniformizarea asta de pretutindeni m-a dezamăgit de multe ori.

Aşa că abia aştept să cunosc măcar puţin din frumuseţea romilor!

Mai multe detalii aici, iar pentru a vedea cu ochii voştri mergeţi vis-a-vis de Romtelecom.

Stop cadru

momentul frumos din ultimele doua zile:

Sa fii intr-o alta tara, Germania sa zicem, iar cand vezi tot ce e in jurul tau, sa nu vrei sa te muti aici, ci sa vrei sa aduci curatul, ordinea si lipsa de griji in tara ta.

Mi-e dor de Romania si de diacritice.

Perspective

Aş fi vrut să surprind momentul frumos de azi într-o fotografie, aşa de expresiv mi-a părut.

Un tată şi fiului lui de 4-5 ani fug să prindă autobuzul. Se ţin de mână şi aleargă din toate puterile.

Tatăl vizibil stresat se încruntă, se forţează, îi observi crisparea pe chip.

Fiul, în tandem cu tatăl său şi totodată oarecum agăţat de mâna acestuia, îţi arată cel mai larg şi entuziast zâmbet posibil. Zici că zboară şi că toată fericirea lumii e în fuga aceasta. El şi eroul lui, TATA, au de îndeplinit o misiune şi sentimentul acesta e o imensă sursă de energie. Se bucură de fiecare salt forţat.

Ajung la timp şi fiecare simte fericirea reuşitei în felul său.

Copilul râde şi se bucură privindu-l pe eroul său în ochi.

Tatăl...compostează biletul grăbit.

Copiii ne pot arăta viaţa din clipe. Trebuie doar să ne oprim să îi ascultăm. Restul e simplu.

With a little help from my friends

Frumoşi Beatles ăştia.

Vocea unei generaţii întregi, aşa cum pentru mine Pasărea Colibri reprezintă de fiecare dată formaţia care mă face să mă simt tânăr revoluţionar, care ascultă muzica interzisă la casete şi citeşte biblioteci întregi de cărţi cu gândul la libertate şi o lume nouă. Ai mei acum 25 de ani.

Aşa...

Astăzi urma să fie prima zi din restul vieţii mele, cum zice poetul, însă totul a mers un picuţ pe dos. Sistemul medical, frigul, înghesuiala, instalat Windows eşuat, copiii neobrăzaţi care în final au strigat după mine că mă îmbrac ca o doamnă (da, exact!). În fine, se apropia sfârşitul zilei şi efectiv mă chinuiam să găsesc frumosul în jur. Ceea ce face iniţiativa chiar mai utilă decât credeam, se pare.

Şi apare întâlnirea cu...ea :) O lumină şi un zâmbet.

Ea e motivul pentru care am stat la semafor de două ori să aştept să se facă verde. Pentru ca nu puteam să plec in mijlocul schimbului de cuvinte, priviri, pentru că nu vroiam să rup in niciun fel mica legatură de câteva secunde inimitabile ce s-a creat atunci pe loc între noi.

Azi mi-a tăiat răsuflarea pur şi simplu neputinţa fizică de a mă desprinde dintr-un moment special, deşi frigul, graba şi chiar verdele de la semafor spuneau: GO!

Să tot ratăm semafoare pentru momente de frumos!

Invitaţie la trăit

M-am hotărît.

Din frînturi de mine, amestecate cu iniţiative de prin jurul meu, asezonate cu necesitatea pe care o resimţim toţi, am decis să scriu despre frumos, bucurie, mulţumiri şi un viitor luminos.

Pentru ca sarcasmul şi cinismul nu mai sunt de ajuns. Pentru ca eşti ceea ce spui şi ceea ce gîndeşti. Pentru ca da, ne e greu la toţi şi, da, ne lipsesc multe. Dar. Există un dar.

Libertatea de a fi frumoşi nu ne-o poate lua nimeni. Iar fericirea nu se predă aşa uşor. Nu am să zic iar că alegem ce atitudine avem, nu am reţete sau 10 paşi simpli.

Am să scriu ca să nu uit, ca să nu uităm, că există pe lume clipe care te fac om.

Clipe care îţi taie răsuflarea.

Vă invit!

Yellow

Look at the stars, look how they shine for you...and all the things you do. And they were all yellow.

Astăzi mă gândeam la poveşti, drumuri, cărări şi toate lucrurile astea care fac viaţa să fie ce este.

Mă întrebam cum de putem găsi oameni atât de asemănători cu noi uneori. Cum de gândurile, întâmplările a doi aproape necunoscuţi pot să semene într-atât. Cum de? Şi mai ales...întrebarea pe care o pun întotdeauna...de ce? Ce înseamnă când găseşti astfel de persoane?
O prietenă dragă mi-a răspuns senin într-o seară friguroasă: ´Poate că pur şi simplu nu sunt destule poveşti pe lume pentru câţi oameni sunt. Aşa că uneori avem aceleaşi poveşti.´

Şi astăzi mă gândeam la poveştile astea. Şi la povestea mea, la întâmplările pe care le împrumut altora şi ei mie.

Fiecare drum pe care îl apucăm ne duce undeva şi ce simţim pe parcurs poate că ni se pare familiar cu ce simt alţii sau cu ce ne povestesc alţii. Dar sigur nu ajungem toţi la aceeaşi destinaţie în acelaşi timp. Chiar dacă ne întâlnim pe la vreo răscruce, ne strângem în braţe, râdem, povestim, ne mirăm, plângem împreună sau tăcem îngânduraţi unul lângă altul pe o bancă. Ne trecem prin viaţă unii altora şi ne schimbăm unii pe alţii.

Iar dacă ne-om întâlni iar, putem doar să sperăm că viscolul nu o să mai bată la fel de tare şi-o să reuşim, ca mai demult, să ne-auzim, să ne-ascultăm.

Listen

Uneori ne facem mici, mici, ca să aibă alţii loc. Suntem modeşti şi tăcuţi şi credem ca e cel mai bine aşa, cel mai bine pentru toată lumea. Sau cine ştie, poate e mai uşor aşa, poate e the easy way out.

Nu sunt o mare devoratoare de citate, dar prin liceu eram. Şi încă ţin minte ceva ce am transcris pe atunci într-un carneţel colorat: ' Când micşorezi lumina ta pentru ca celălalt să strălucească mai tare, lumea întreagă devine mai întunecată.'

E matematică pură. 1 pare mai mare în comparaţie cu 0. Dar 1 şi cu 0 fac tot 1, pe când 1 şi cu 1 fac 2, iar jocul poate continua la sume din ce în ce mai mari.

Uneori nu ne dăm seama cum ne lăsăm reduşi la tăcere, cum ne facem mici, cum ne învinovăţim, cum ne cerem scuze peste scuze, cum ne pierdem în jocul ăsta perfid de a fi acceptaţi, iertaţi, luaţi ca atare; cum ne comparăm cu ce credem că alţii aşteaptă de la noi şi ne mirăm naiv când din senin cineva ne apreciază pur şi simplu pentru ce suntem, nu pentru ce îşi imaginează că am putea fi.

Deci, matematic vorbind, 1 plus 1 e de cele mai multe ori mult mai bine decât 1 plus 0.

So Listen.

Across the universe

Despre prietenie fără scuze. Fără penibil, nelalocul său, dubii, îndoieli.

Despre sinceritate şi bunătate. Despre suişuri şi coborâşuri. Mai ţii minte vara asta când abia te întorseseşi? Credeam că pierdusem ceva. Dar timpul funcţionează ca prin magie, mai ales atunci când e dat să fie într-un anume fel.

Despre răs şi plâns. Despre lacrimi şi dulce sarcasm. Despre momente potrivite, telepatie şi priviri cu subînţeles.

Despre un telefon care sună exact când ţi-ai dori.

Despre povestea asta frumoasă numită viaţă.

Momentul ăsta e despre tine, draga mea. Lumea mea zice stop şi pământul îţi zâmbeşte, că aşa l-am rugat eu.

Across the universe.

Din nou

Restaurantul se numeşte "Ole" şi melodia sună franţuzeşte: "Petite Marie" - Francis Cabrel. Şi aburul din ciocolata caldă îmi inundă vederea, iar cana mă încălzeşte ca o prietenă bună. Da, chiar şi în Egipt e frig. Nu mai e cum ştiai tu demult, bunico.

Şi dăm iar play la melodie. Poţi da şi tu play, să o ascultăm împreună. Uite-aşa :)

Mi-e bine tare. Zilele astea am mai învăţat câte ceva despre prietenie, oameni şi moi. Construim încredere, nu ne grăbim şi nu planificăm. Acceptăm ce e în natura noastră, acceptăm ce ne face să fim fiecare câte un "eu". În jurul meu oamenii mănâncă, vorbesc, râd, fumează - câh. Dar în mine e linişte, doar eu şi Petite Marie. Uneori nici eu, doar ea.

Azi am comandat aici o supă de fructe de mare. Am mâncat o supă de roşii. Poveste lungă, dar încă o dată văd ce bine poţi să te simţi chiar şi singur, doar făcând exact ce simţi la un moment dat. Clar nu mă încadrez în tipare, am învăţat să accept asta. Prima oară am avut gândul ăsta prin liceu. Atunci o vedeam ca pe o mare povară, acum mi-e bine. Atâta comparaţie cu alţii, atâta luptă, atâtea judecăţi. Dacă am reuşi să lăsăm uneori competiţia la o parte, dacă am reuşi asta măcar din când în când...lumea ar fi un loc mai pur, mai curat, mai blând şi plin. Plin cu esenţă, nu cu spaţiu ocupat.

Play. Iarăşi. Ce dor îmi era de diacritice :)

Egiptul ăsta în care mă aflu de aproape 3 luni nu îmi mai e străin. Şi asta nu pentru că m-am obişnuit, deşi s-a întâmplat şi asta, ci pentru că am aflat şi mi-e clar acum, că lumea e compusă din oameni peste tot, oameni rebeli, frumoşi, trişti, supăraţi, calmi, calzi, răutăcioşi, aroganţi, mici, mari.

Norocul meu cel mai mare şi bucuria cea mai mare? Îmbrăţişez zilnic cel puţin un copil.

Azi toamna mea de acasă a venit în vizită aici în Alexandria. Stăm la o ciocolată caldă, îmi era dor de ea.

Să îţi aminteşti să păstrezi bine momentele de linişte şi căldura.

Play.

Uneori

Aseară mergeam zâmbind spre casă, era seara târziu.

La scara de lângă, pe treptele laterale, dormea un sărac, un tânăr. Era învelit cu niste folii dintr-un fel de plastic. Învelit e mult spus, acoperit e mai potrivit.

M-am gândit să urc şi să îi aduc o pătură. M-am luat cu altele şi am zis că poate îi duc mâine.

fast forward ------

Astăzi mă întorceam acasă, tot târziu. Ascultam bring me the disco king.

Pe treptele de lângă bloc, doar foliile. Tânărul sărac nu mai era.

Uneori e pur şi simplu prea târziu.

Have you ever?

Mergeam prin "jungla de asfalt". Uneori chiar mă simt ca un animal speriat care nu înţelege ce e cu tot zgomotul, toată forfota, toată căldura care iese aburind din trotuarul topit. Nu înţelege cum doi inşi se pot bate efectiv într-o intersecţie de la o amărâtă de prioritate. Un animăluţ care încearcă să fugă la umbra primului copac verde pe care îl găseşte.

Sunt genul de om care îmbrăţişează copacii şi zâmbeşte razelor de soare. Şi ador să simt pământul, iarba, chiar nisipul, cât mai aproape de mine.

Şi mergeam deci. Iar undeva de sus în jos mă privea un panou imens, "billboard" cred că se numeşte. Cu litere mari, negre, vulgare aproape, scria neruşinat: "Deschide şi savurează fericirea!" Poftim?! Nu e de ajuns că ne scriem pe calendar şi pe telefon "Azi eşti fericit!", "Zâmbeste!", nu e de ajuns că ne bucurăm excesiv pentru un ban în plus, că ne măsurăm fericirea în minute, că numărăm zilele până la un concediu amărât care ar trebui să ne aducă multaşteptatul extaz?

Mă feresc să afirm că ştiu ce e fericirea, nu îmi doresc să îmi sară realiştii, pesimiştii, optimiştii sau scepticii în cap. E de ajuns că m-am întâlnit cu billboardul acela agresiv. Însă. Refuz să închid fericirea într-o sticlă de suc. Refuz să o induc prin gândire pozitivă. Refuz vehement să o măsor, cântăresc, cuantific sau cumpăr.

Sfat pentru mine, că pentru alţii nu am niciunul: mergi prin pădure, gustă un fruct proaspăt cules, priveşte cerul în loc de asfalt, zâmbeşte oamenilor frumoşi, laudă-i, respectă-i, fii sincer cu tine şi cu ceilalţi. Crede.

Fericirea e extrem de personală. Împărtăşită e însutit mai valoroasă. Dar primul pas e personal, tu cu tine.

Lasă-te fericit!