Tăceri

Îmi povestea cineva că simte cum viaţa l-a redus la tăcere. (Viaţa? Sigur?) Sau poate doar i s-a părut că vorbea răspicat odată. Îmi spunea cum îi e dor să lase frâiele, să-şi dea drumul la vale, să râdă de undeva dinăuntru. Fără vocea aceea de fundal care să-i anuleze momentul. Îi era dor să nu-i mai fie frică. E ciudat, căci se temea mult, deşi n-a fost rănit grav, cu adevărat, niciodată. Probabil starea de permanentă gardă, alertă, căutare a fericirii sau a tristeţii, te face să nu mai simţi, cu adevărat, niciuna. Îşi dorea să se oprească vocile. Ale lui şi ale celorlalţi. Să nu mai vrea mereu să nu supere, să nu deranjeze, să se facă nevăzut. Ştia sigur că a fost, cândva, liber. Momente de lumină împrăştiate. Îmi povestea despre toate tăcerile: cele din vină, din obligaţie, din prea plin sau prea gol, din ruşine, din neştiinţă, din frică. Multe din frică. Toate aceste tăceri şi toate motivele lor întunecate. Îmi povestea. Iar eu ascultam. 

Flori pe pereţi

Pentru că transformi un cuvânt într-o poveste.
Pentru că îmi asculţi ideile şi le dai aripi.
Pentru că te cufunzi în lucruri frumoase.
Pentru că atunci când e greu, faci turte.
Pentru că nu renunţi.
Pentru că, dacă pereţii au găuri, pictezi pe ei flori.
Pentru că nu ştiu cum să zic. Pentru că uneori zic prea mult.
Pentru că momentul acesta e irepetabil.
Pentru asta.

Aprecieri păguboase

Acelea care se pronunţă cert şi gălăgios asupra deciziilor tale, asupra viitorului tău, asupra drumului tău, sau, uneori, în cele mai îngâmfate ocazii, asupra trecutului tău. Aprecierile acelea care nu se zic din suflet, ci din vârful buzelor, fără pic de meditaţie ori înţelegere.

Cuvintele păguboase sunt aruncate, pe când celelalte, ei, celelate sunt spuse delicat, din suflet, cu grijă şi voce tremurândă. "N-ai să...!", "ai să...!", "eşti...!", "nu eşti...!, "vei fi...!" şi câte şi mai câte auzim atât de des. Dacă este o karma a cuvintelor, atunci mi-e teamă că este dezechilibrată negativ, iar asta se vede şi ni se vede.

E ciudat că noaptea când te aşezi în pat, când eşti doar tu şi Dumnezeu, când e momentul acela extraordinar de frumos de linişte dinainte de odihnă, începi să auzi aprecierile acestea. Şi uneori nu mai ştii dacă e vocea ta sau vocea lor. Se spune, foarte convenabil de altfel, că nu te-ar afecta ceva ce nu crezi şi tu. Deci toate aprecierile care te sâcâie sunt defapt părerile tale oglindite în ceilalţi. De-ar fi aşa, ce rost am mai avea unii în vieţile altora? Doar simple oglinzi? Mă îndoiesc.

Aşa că ar fi bine să ne asumăm aprecierile, să le înghiţim pe cele din vârful buzelor şi să le trecem prin suflet. Iar abia apoi să le scoatem, delicat, în faţa celuilalt, să lumineze. 

Tu

...cu privirea ta preocupată mereu şi îngândurată. Ai atât de multe în suflet şi stai şi le ordonezi, le înşiri, le rezolvi sau le duci la culcare pe rând. Cu jocurile tale de culori în cuvinte: când cald, când rece, când dezarmant de sincer şi simplu. 

Cel mai mult mă încântă cât de mult mă surprinzi. Greu rezistă o etichetă pe fruntea ta mai mult de câteva replici, căci treci atât de uşor prin "pragmatică", "idealistă", "rece", "blândă". Ai tu zilele acelea când eşti optimistă. Dar mi se pare că nu le dezvălui oricui. Am atât de multe momente în care primesc exact ce am nevoie de la tine, ba chiar uneori ceea ce nu ştiu că am nevoie, dar ştii tu. Şi îmi oferi. Fără mare tam-tam, fără cuvinte uneori. Doar pentru că eşti, cu răbdarea sau nerăbdarea ta, întotdeauna de folos. 

Dacă aş lăsa pe cineva să îmi deseneze lumea, tu ai fi aceea. Aş vrea să îmi fie sufletul, casa, drumul spre birou, exact cum le vezi tu: culori frumos asortate, texturi, mirosuri. Ah, nu mai zic de mirosul din bucătărie, ce pictură ar ieşi acolo. 

Tu ştii că ai steluţe în privire? Sper că ştii.